Islamul

Islamul este supunerea și credința totală și necondiționată în Allah (Dumnezeu)

Ce cred musulmanii despre Allah?

1. El este unicul și necontestatul Dumnezeu
2. Nimic nu este ca El. El este Creatorul și nu este creat, sau o parte din creația Sa.
3. El este Atotputernicul și Judecatorul.
4. Nu mai există altă entitate în întreg Universul asemănător Lui și creației Sale.
5. El este Primul, Ultimul și Cel care va dăinui; El a fost când nimic nu era și va fi când nimic nu va mai rămâne.
6. El este Atotstiitorul, Cel drept și milostiv, Supremul, Împărat în împărăția cerurilor.
7. Numai El are puterea de-a naște viața din nimic.
8. El iși trimite mesagerii să călăuzească omenirea.
9. El l-a trimis pe Mohamed, ultimul Profet pe pamant , să se îngrijească de oameni.
10.Cartea sa este sfântul Qur'an, unica carte sfântă din lume căreia nu i s-au adus adăugari/completări niciodată.
11.Allah știe ce este în inimile noastre.

Cei cinci "stâlpi" pe care se sprijina Islamul:

Shahadah

Shahadah este primul concept al Islamului în care se declara credința în Allah și mesagerul său, Mohamed:
"La ilaha ila Allah; Muhammadur-rasul Allah", care se traduce: Nu este alt Dumnezeu in afara de Allah; Mohamed este mesagerul lui Allah.
Acest concept conține doua părți, prima se referă la Allah Creator al tuturor ființelor, Stăpânul Lumilor, iar a doua parte se referă la mesagerul sau, profetul Mohamed, ființa umană care are o revelație prin intermediul Arhanghelului Gabriel.
Mohamed a fost o ființă umană cu sentimente omenești, care a mâncat, a băut, a fost căsătorit, a avut copii...    într-un cuvânt s-a născut și a murit ca orice muritor, fără nimic divin. A fost doar, dacă putem spune așa, purtatorul de cuvânt al lui Allah.

Salah

Rugaciunea (Salah) este al doilea "stâlp" pe care se sprijină credința.
Rugăciunea este obligatorie și trebuie practicată de cinci ori pe zi: la răsăritul Soarelui (Fajr), la începutul după-amiezii (Dhuhr), la mijlocul după amiezii('Asr), la apusul soarelui (Maghrib) și la începutul noapții (Isha').
Înaintea rugăciunii, hainele trebuie curățate, mâinile și fața sunt spălate cu apă, și se scoate încalțămintea. Rugăciunile se fac cu fața spre Mecca.
Semnificația celor cinci rugăciuni este simplă, de-a păstra contactul în aproape orice perioadă a zilei cu Allah.

Sawm
Al treilea "stâlp" al credinței Islamice este Ramadanul (postul).
Excepție fac doar bătrânii, bolnavii, femeile însărcinate sau cele care au perioada menstruației.
Ca și postul (Caremul) la Creștini sau Yom Kippur la Evrei, Ramadanul musulmanilor este de fapt o purificare a corpului și a spiritului. De fapt, prin "înfometare" și privarea de la anumite plăceri, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, persoana care ține acest post nu face altceva decât să simtă ceea ce cei săraci simt tot timpul, să învețe disciplina și economia în anumite situații, ce este răbdarea și fiabilitatea.

Zakah


Zakah este "taxa" care trebuie platită pentru a avea o viață sănătoasă. Pe scurt, există o taxă pe care fiecare musulman o platește în funcție de averea pe care o deține , iar această taxă este împărțită celor care nu au.
Acest "stâlp" al credinței Islamice este atât de important incât, cei care refuză să plătească această taxa, sunt considerați excluși din Islam iar împărăția lui Allah le va fi închisă pe veci.

Hajj

Al cincelea stâlp al Islamului se referă la pelerinaj.
Fiecare musulman, bărbat sau femeie, trebuie măcar o dată în viață să facă un pelerinaj la Mecca (Arabia Saudită). Condițiile ca Hajj să fie îndeplinit sunt urmatoarele: să fii musulman, să fii matur, să fii liber, să fii întreg la minte, să ai puterea fizică a călătoriei, să ai banii necesari. Recompensa înfaptuirii Hajj este Paradisul. Hajj este ultimul stâlp al credinței care cere un anumit sacrificiu și o tărie morală deosebită. Două milioane de musulmani, indiferent de unde vin, indiferent de avere sau situație socială, se întâlnesc în fiecare an la Mecca. Ei sunt egali în fața lui Allah.

Profetul Mohamed

Mohamed a fost un om fără carte, dar foarte înțelept care s-a născut la Mecca în anul 570 era noastră, epocă în care Creștinismul înca nu era deplin definit în Europa. Rămas orfan de mic, este crescut de unchiul său Abu Talib, din respectatul trib Quaraysh. Generozitatea, siceritatea și dragostea de adevar a lui Mohamed face din acesta, încă din tinerețe, un membru respectat al tribului său. La 25 de ani se căsătorește cu o văduvă foarte bogată, mai în vârstă  ca el, care îl va ajuta și sprijini pe timpul întregii vieți.

La 40 de ani are revelația, prin care Arhanghelul Gabriel îl anunță că este ales ca mesager al lui Allah. În următorii 23 de ani va scrie Qur'an-ul, cartea sfântă a Islamului care a rămas neschimbată până în zilele noastre.
Prima convertită la religia Islamică este soața sa, Khadijah, apoi membrii familiei sale și prietenii. Excluși de comunitate și persecutați, în anul 622, adepții credinței în Allah încep să migreze către Medina.
Rândul adepților crește, Mohamed formează o armată în fruntea căreia se întoarce să cucerească Mecca. După cucerirea cetății, Mohamed iartă și milostivește toți vechii potrivnici, iar procesul de convertire la Islam în acea zonă este practic încheiat. Între timp, credincioasa sa soție moare, iar Mohamed se recăsătorește cu Aisha.

Profetul moare la varsta de 63 de ani și este îngropat (zidit) în camera soției sale. La acea epocă o mare parte a Arabiei era deja convertită, iar în urmatorii 100 de ani, religia Islamică se răspândește foarte repede (în partea de vest Spania, în est China). Era clar că mesajul lui Mohamed nu era adresat numai arabilor, ci întregii umanități. Astăzi există sute de milioane de musulmani în toate colțurile lumii.

Islamul este una dintre cele trei mari religii monoteiste (alături de creștinism și iudaism). În arabă, 'islam' înseamnă 'supunere' - supunere față de Allah. Cuvântul 'Allah' se referă la același Dumnezeu al evreilor și creștinilor. A spune ca 'Allah' este Dumnezeul arabilor este echivalent cu a spune ca 'God' este Dumnezeul Americanilor. Totuși, musulmanii - chiar dacă nu vorbesc araba - preferă să folosească cuvântul 'Allah' (doar islamul folosind acest termen).

Islamul are ca învățătura de bază existența unui singur Dumnezeu atotputernic care a creat lumea, deosebindu-se de creștinism și de religia arabilor dinaintea apariției islamului prin monoteismul său strict (Allah nu poate avea fii sau fiice).

Islamul a aparut in peninsula Arabica in secolul VII si in doua secole s-a raspandit in Africa de Nord, Spania, Siria, Persia si India. În secolele următoare, islamul se răspândește în Balcani, Arica sub-sahariana și Asia. Unul din motivele creșterii rapide a islamului îl reprezintă doctrina islamică: islamul este o religie deschisă tuturor, toți musulmanii aparțin unei comunități care nu face distincție de rasă, naționalitate etc. Declarația de credință a unei persoane este suficientă pentru convertirea la islam, și aceasta nu trebuie confirmată de autoritați religioase. Astăzi, peste 1 miliard de oameni sunt musulmani iar țara cu cea mai mare populație musulmană este Indonezia.

Este important să realizăm că islamul este o religie dinamică și in rapidă creștere, răspândită în zone geografice și țări cât se poate de variate ca Nigeria, Filipine, Arabia Saudită, SUA , Franța, Albania, Afghanistan etc și că felul în care musulmanii își exprimă credința variază enorm.

Islamul continuă doctrina monoteistă a iudaismului și creștinismului și consideră că Moise, Isus și alții au fost profeți trimiși de Allah pe Pământ. Coranul continuă cărtile anterioare: Tora evreilor (cu cele 10 porunci) Vechiul si Noul Testament; islamul recunoaste validitatea acestor carti, insa considera ca versiunile actuale nu sunt identice cu cele originale - nu au fost pastrate indeajuns de bine in timp, spre deosebire de Coran, care s-a pastrat practic neschimbat din timpul lui Mahomed. De accea, musulmani urmeaza doar Coranul. Un exemplu este divinitatea lui Isus.

Islamul invata ca Isus a fost un profet trimis de Allah - musulmanii cred că (,) creștinii de mai târziu au distorsionat mesajul lui și l-au transformat în "fiul lui Dumnezeu". Prin urmare, islamul are ca misiune restaurarea credinței monoteiste (distorsionată în timp) și completarea acesteia pentru a se potrivi schimbărilor survenite în societatea umană.

Islamul consideră că legea lui Moise era potrivită pentru timpul său, Isus a completat-o, dând importanță spiritualitații mai mult decât ritualului, iar în cele din urmă legea islamică (sharia) a fost dată de Allah pentru a servi nevoilor umanitații în stadiile sale cele mai dezvoltate.

Femeia în Islam

În timpul în care în restul lumii, cum ar fi Grecia, Roma, India, China, femeile erau considerate sclave sau cu "judecata de copil", fără drepturi și "putere", Islamul proclama femeia cu aceleași drepturi ca ale bărbatului și o tratează cu un mare respect.
Profetul Mohamed spune: " Cea mai perfectă în credință, fidelitate și blândețe este soția".
Musulmanii cred că Adam și Eva au fost creați din același suflet. Amândoi sunt la fel de vinovați pentru înfăptuirea păcatului primar, iar amândoi au fost iertați de către Allah.
Multe femei din Islam au un statut înalt (prima ființa convertită de Mohamed la Islam a fost soția sa, iar a doua soție este recunoscută ca fiind o femeie cu carte, care l-a ajutat mult în scrierile sale). Multe soții musulmane au fost un adevărat sprijin soților lor, unele devenind faimoase prin răspândirea învățăturii, prin influențele pe care le-au avut la crearea istoriei, ca judecatori sau chiar ca imami. Religia musulmană este unica care acordă femeii dreptul de-a propovădui (femeile pot deveni Imam, adica preot).

Femeia musulmană are drepturi ca orice individ din societatea în care traiește. Ea dispune de bunurile sale și după căsătorie (stabilite printr-un contract de căsătorie), are dreptul de-a merge la școală, de-a munci sau de-a ramâne acasă, după dorința. Are dreptul de-a moșteni de la parinți și soț. Poate ocupa locuri înalte în conducerea comunitații.

Înaintea căsătoriei, femeia are dreptul de a-și alege soțul. Legea Islamului este foarte strictă în ceea ce privește căsătoriile, femeia trebuie să fie de acord cu căsătoria, altfel aceasta nu se poate încheia. Sărbătoarea căsătoriei este plătită de ginere, iar acesta îi asigură soției o sumă de bani pe care ea o cheltuiește după bunul plac. Ea iși păstreaza numele de familie dinaintea căsătoriei. Bărbatul trebuie să aibe grijă de bunăstarea soției și să o întrețină, chiar dacă ea este foarte bogată. Femeia musulmană poate divorța și are dreptul de a-și păstra copiii cu ea, iar bărbatul va continua să-i întrețină.
Obligațiile ei sunt stabilite tot prin legea Islamului: trebuie să se roage de cinci ori pe zi, să fie bună și miloasă, să facă pelerinajul la Mecca, să aibe grijă de casă, bărbat și copii, să facă numai fapte bune, să fie fidelă și atentă la nevoile căminului ei.

La bază, Qur'an-ul și religia Islamica respecta femeia și îi acorda multe drepturi. În vremea profetului Mohamed, femeile se bucurau de respect și erau prețuite de membrii comunității. Ele îndeplineau rol important atât acasă cât și în societate. Din păcate, la începutul sec XIX-lea, "răsar" grupuri de musulmai extremiști. Multe legi Islamice sunt reinterpretate iar femeile, în multe dintre 

țările arabe cad într-un fel de "sclavaj" psihologic și fizic.

Situația lor se deteriorează treptat și ajung să fie considerate în rândul vitelor. 

Harem

Dacă pentru occidentali haremul e un loc misterios unde se materializează ascunse fantezii erotice, pentru orientali acesta e mai curând o instituţie. Haremul e parte nu doar din tradiţia religioasă, dar şi din vechea organizare a statului otoman. Relaţiile în interiorul haremului (care se traduce prin “locul interzis”) erau mai curând ceremoniale, cu un personal numeros de aproximativ 10 servitori pentru fiecare cameră.

Poligamia e tolerată în islam, deşi nu e explicit o normă impusă de profetul Mahomed, care a avut el însuşi 11 neveste. Cea mai tânără dintre soţiile lui Mahomed şi favorita, Aişa, avea doar nouă ani la căsătorie. Coranul menţionează poligamia o singură dată, limitând numărul de soţii la patru, dacă soţul îşi poate permite întreţinerea lor, în special ca măsură de protecţie a orfanilor. În general, până târziu în evul mediu, inclusiv în lumea creştină monogamă, căsătoria era mai mult o afacere între familii, pentru conservarea averii şi asigurarea traiului, decât continuarea unei poveşti de dragoste. Chiar şi capetele încoronate, care ar fi avut posibilitatea să se bucure de viaţa într-o familie, erau victimele mariajelor aranjate.

În aripa haremului din Palatul Dolmabahce în Turcia, camerele soţiilor sultanului şi concubinelor erau separate de apartamentele acestuia de apartamentul mamei sultanului, care monitoriza circulaţia femeilor şi tratamentul lor. Copiii sub anumite vârste trăiau împreună cu mamele lor în harem, alături de menajere, degustători de mâncare, cafegii, bucătari, frizeri, eunuci, toţi sub coordonarea unei Doamne a Haremului.

Cu 15.000 de mp, palatul Dolmabahce e cea mai mare reşedinţă din

Turcia şi una dintre cele mai frumoase din Europa. A fost construit la

mijlocul secolului XIX, în timp ce Imperiul Otoman încerca să se 

modernizeze, deschizându-se către Vest. Stilul palatului combină 

barocul, rococo-ul, neoclasicismul cu tradiţia turcă şi arta islamică. 

Cu faţada sa sculptată la câteva metri de malul mării, palatul pare să 

plutească graţios pe maul Bosforului, în vreme de salonul de recepţii 

e pur şi simplu ameţitor.

Dormitoarele sultanului şi ale soţiilor regale sunt puternic 

decorate şi au mobilier din Japonia şi Europa, în timp ce 

covoarele sunt lucrate manual în fabrica din Hereke. Baia 

(hamam) joacă un rol crucial în arhitectura islamică. 

Include zone cu apă rece şi apă caldă, saună şi loc de 

odihnă. Ea e folosită şi ca relaxare şi ca pregătire 

obligatorie înaintea rugăciunilor de peste zi. O oglindă 

uriaşă de Murano, o platformă din marmură sculptată şi 

faianţa violetă dau băii un profil artistic.

Salonul Roz a fost folosit de mama sultanului şi mai apoi de Ataturk, având unul din cele mai preţioase covoare din palat.

Imaginea idilica si romantica a Haremului in viziunea omului modern se refera la acele taramuri exotice, palate fabuloase, desprinse parca din "O mie si una de nopti", la frumoasele femei diafane, cu trupurile invaluite in valuri stravezii si cu chipurile ascunse privirii muritorilor de rand, lasand sa se vada doar ochii migdalati.

Adevărul este însă mai puțin romantic decât această imagine languroasă, întrucât de-a lungul vremii haremurile au reprezentat locuri unde s-au țesut cele mai mârșave intrigi și s-au comis cele mai groaznice crime.
Aceasta viziune își are rădăcinile undeva în imaginea haremurilor din secolele XVI si XVII în Imperiul Otoman.

Topkapî

În aceasta perioadă, haremurile jucau un rol important în sistemul de guvernare a Imperiului Otoman. Această perioadă din istorie este cunoscută drept Domnia Femeilor sau Kadinlar Sultanati. Implicarea femeilor din Harem in politică, mai exact a Valide Sultan ( Mama Sultanului sau Regina Mama ), a favoritelor Sultanului, care i-a diminuat acestuia puterea și pozitia în Imperiul Otoman. Cum Sultanul era seful Guvernului (Divan), aceasta implicare a femeilor s-a dovedit a fi in detrimentul Statului Otoman.

Harem (araba حرم, ḥaram, insemnand „loc interzis”) este un cuvânt ce semnifica „interzis” sau „tabu”. Este un cuvânt specific societații islamice, constituind o formă de organizare socială, ca și familia. Pe de altă parte, acest cuvânt face referiri și la partea „arhitecturală”, deoarece haremul constituie și asezâmantul specific activității pe care o semnifică, în sensul că este un adevărat complex, cu spital, dormitoare, moschei etc.

Sultanii turci, cei mai faimoși posesori de haremuri din lume, pâna la stabilirea capitalei Imperiului Otoman la Constantinopole-Istanbul, femeile nu aveau un palat special destinat, ci trăiau în apartamentele sultanului ori îl însoțeau in expedițiile sale războinice, alături de o numeroasă suită. Abia după caderea Bizanțului, Mehmed al II-lea va ridica palatul Topkapi, reședinta suveranilor turci pentru următoarele patru secole. În limba turcă, Topkapi înseamnă "Poarta cu Tunuri", trimitere la faptul ca palatul era puternic fortificat, fiind înălțat pe o colină, intre Bosfor, Cornul de Aur și țărmul Mării Marmara.

Nu trebuie să ne imaginăm însă că Topkapi era un palat destinat exclusiv haremului. Inițial, el adăpostea întreaga curte otomană, aproape patru mii de sclavi, funcționari și militari, dedicați trup si suflet slujirii Sultanului. Dacă în aripa palatului numita "selamlik", bărbații aveau acces, aici Sultanul iși primea oaspeții și se sfătuia cu miniștrii săi, în harem nimeni, în afara eunucilor albi sau de culoare, nimeni nu putea pătrunde. Cele mai apreciate odalisce proveneau din Caucaz și erau faimoasele sclave circaziene. Dar nici europencele nu erau de lepădat.

În 1665, Haremul din Topkapi a trecut printr-un incendiu devastator, în urma căruia a fost restaurat și lărgit, beneficiind astăzi de un spital, o spălatorie, doua moschei, chioșcuri și 300 de camere, pe lângă alte servicii. Haremul se ridica pe cinci sau șase nivele.

Concubinele aduse în harem învățau și își asumau cultura islamică în totalitate, iar cele mai bune dintre ele ocupau funcții administrative (șefe peste servitori), iar altele erau oferite Sultanului, constituind însăși dinastia. Femeia care trebuia adusa sultanului trecea printr-un lung șir de pregătiri, prin ceremonia numita „hamam”, pentru a arata si a se comporta perfect in fata sultanului. Multe dintre concubinele și odaliscele Haremului Imperial erau unele dintre cele mai frumoase femei din Imperiul Otoman. Fetele tinere, de o frumusețe răpitoare erau trimise la curtea Sultanului ca și daruri din partea conducătorilor altor țări. Altele erau cumpărate de pe piețele de scalvi, răpite sau vândute chiar de către familiile lor sărace. Toate sclavele care erau aduse în Harem erau denumite odalisce, sau “femei de la curte” cu rolul de simple servitoare. Odaliscele nu erau prezentate Sultanului. Doar cele care erau de o frumusețe răpitoare sau extraordinar de talentate erau văzute ca potențiale concubine și erau instruite în acest scop. Erau învățate să danseze, să recite poezii, să cânte la instrumente muzicale și mai ales sa stăpânească arta erotica. Doar cele mai înzestrate odalisce erau prezentate Sultanului ca și "gedikli" (slujnice în așteptare). Multe din femeile unui harem nici nu îl vedeau vreodată pe Sultan, ele deveneau slujnice pentru treburile zilnice. În general, odaliscele erau slujnice ale ”oda” (odaie, cameră) favoritelor sau conducătoarelor haremului.Exista o ”Stăpână a hainelor” sau o ”păstrătoare a băilor” sau o ”păstrătoare a bijuteriilor”. Era posibil pentru o odaliscă să înainteze în rang și să își securizeze poziția.

Valoarea unei femei în harem depindea de fertilitatea acesteia, de capacitatea ei de a da naștere unui copil. Cea care se apropia cel mai tare de Sultan, căzându-i în grații, era numită gozde, iar dacă una din aceste gozde dădea naștere unui copil, îi erau alocat un apartament privat și devenea conducătoarea soțiilor. Mama moștenitorului la tron era numita haseki (sotia oficiala a sultanului).

Cele mai puternice femei in Harem erau Valide Sultan si Kadin. Valide Sultan era responsabila cu mentinerea ordinii in Harem. Făcând parte din Familia Imperiala și având o vârsta, Valide era ca un ghid și o profesoară care veghea asupra fiului ei invâțandu-l diferite strategii politice. Deseori, ea era rugată să intervină asupra deciziei Sultanului, când Mufti sau Vizirii credeau ca Sultanul a luat o decizie greșită.

Kadins erau femeile preferate ale Sultanului. Tradiția permitea ca Sultanul să aibă patru Kadins și un număr nelimitat de concubine. Kadins erau echivalentul ca poziție socială cu cea a unei soții legale și li se dădeau apartamente, sclavi și eunuci. De exemplu, pe perioada sultanatului lui SELIM al-II-lea, bas kadin Nurbanu avea un anturaj de 150 de femei care  slujeau.Cantitatea și valoarea proprietăților, hainelor, bijuteriilor erau direct proporționale cu afecțiunea sultanului pentru ele.

Haremul din Topkapi este împărțit în patru secțiuni: prima, alocată șefilor peste eunucii negri, apoi poarta comună a haremului, care duce la curtea pavată interioară înconjurată de clădiri unde trăiesc mama sultanilor, sultanii și prinții.
Astăzi, localnicii afirmă ca în holurile palatului Topkapi mai răsună încă bocetele și plânsetele miilor de femei care au trăit intre aceste ziduri. 

Inițial în harem se păstra averea.Ce nu stiați este că nu toți sultanii preferau femeile... Mehmet al II-lea el-Fatih =Cuceritorul (al Constantinopolelui in 1453) iubea baiețeii, iar Osman al III-lea avea niște papuci cu tălpi de fier care făceau zgomot când umbla prin harem astfel încat femeile să audă și să fugă.Altfel, dacă erau văzute de sultan erau omorâte.

Chiar daca este cel mai adesea asociat societatilor medievale arabe, haremul reprezinta un fenomen social larg raspandit in Asia, marturii despre existenta unor asemenea palate ale placerilor provenind din China si India antica. In India, ele se numeau purdah sau zenana, in vechea Persie, andarun. Se spune ca regele hindus Tamba din Banaras (secolul VI i. Chr.) ar fi avut un harem cu 16.000 de femei – o cifra desigur exagerata, dar care ne da o idee despre importanta acordata acestei institutii. Peste aceasta armata de femei era stapana favorita regelui, frumoasa Sussondi, care il cucerise pe acesta, spune legenda, prin talentul ei la aruncatul zarurilor... Regii persi aveau si ei haremuri cu sute de fete si devenise o traditie ca, dupa o expeditie de prada, satrapii sa trimita suveranilor cele mai frumoase femei capturate. 

Desigur, cele mai cunoscute haremuri au 

aparținut sultanilor turci, iar aceasta instituție, 

care de multe ori a dictat politica unui întreg 

imperiu, nu va dispare decât în 1909, odată cu 

abdicarea ultimului sultan, Abdul al-Hamid 

al-II lea. La ora actuală, oricât ar părea de 

curios, există înca haremuri în unele țări arabe, 

dat fiind faptul că religia islamică permite 

bărbaților să aibă mai multe femei, funcție de 

avere.  


Haremul sultanilor turci adăpostea 

sute de femei, dintre care multe 

nici nu ajungeau vreodata sa 

treaca prin patul stapanului, 

mucezind pana la batranete 

dincolo de zidurile intangibile ale 

palatului imperial. Toate erau sub 

supravegherea stricta a mamei sultanului, care 

alegea ea insăși favoritele pentru fiul sau, 

dintre cele mai frumoase si mai distinse tinere 

din harem, și a eunucilor. Aceștia erau barbati 

care devenisera impotenti prin mutilarea sau 

indepartarea totala a organelor genitale 

externe. De obicei, lor li se taiau, inca din 

copilarie, testiculele, dar initial, in antichitate, 

solutia adoptata era una mult mai radicala: 

copiilor de sex masculin destinati sa devina 

eunuci nu li se mai dadea voie sa bea apa trei 

zile, apoi li se retezau, cu un brici ascutit, 

toate organele sexuale, legate cu o sfoara. 

Pentru a nu se infecta, rana era arsă cu fierul 

roșu și deasupra se presăra cenușă. Timp de 

alte câteva zile li se umezeau doar buzele cu 

apă, apoi, când rana de sub pântece prindea 

coajă, li se administrau mari cantitați de apa. 

În cele din urma, lichidul venit pe tractul urinar 

reușea să „spargă” coaja într-un loc și de 

atunci înainte, bieții oameni urinau doar pe 

acolo... Puținii care rezistau acestui tratament 

– mortalitatea era de aproape 90% – intrau în 

slujba suveranilor.

Ultimul eunuc al ultimului imparat

Deși sunt asociați haremurilor orientale, eunucii au cunoscut gloria 

mai întâi în societatea romana și cea bizantina (termenul eunouchos 

este de origine greacă și înseamnă „păzitorii camerei de culcare”). 

Într-adevar, în Roma imperială, eunucii aveau ca sarcină paza 

împaratului și a soției acestuia, precum și educația tinerelor lor 

odrasle. Și in China, unde eunucii au o tradiție milenară, ei erau 

insărcinați cu supravegherea femeilor din casa imperială. Interesant 

e faptul ca mulți eunuci proveneau din familii nobile, care vedeau în 

castrarea fiilor lor o cale de a-și sluji împaratul. Privați de plăcerile 

sexuale, eunucii agoniseau averi uriașe și deseori deveneau mai 

puternici decât stapânii lor. În secolul XVII, bunăoara, eunucul Wei 

Zhongxian a condus efectiv China, închizându-l pe împarat în harem! 

Un alt eunuc, Zheng He, a devenit amiral, descoperind se pare 

America înaintea lui Columb. Sun Yaoting, ultimul eunuc chinez a 

murit in 1996, la venerabila etate de 94 de ani, după ce-l slujise cu 

credință pe ultimul imparat, Pu Yi.

     
     Organizare si diversificare
         
       Revenind la harem, să spunem că, în afara soțiilor și 

concubinelor suveranului, ori a eunucilor, el mai găzduia și 

fiii naturali ai sultanilor, ce nu împlinisera încă vârsta 

maturitații. De altfel, acesta era și scopul haremului: să 

ofere cât mai mulți potențiali urmași la tron,

într-o perioada când nivelul mortalitații infantile era foarte 

crescut. Organizarea era exemplară și regulile respectate cu 

strictețe. 

         Împărații chinezi dispuneau de o soție principală – care 

purta titlul oficial de împărăteasă, trei prime-concubine, 

nouă soții de rang secund, 27 concubine de rangul trei si 81 

de ranguri mai mici, în total 121 de femei aflate permanent 

la dispoziția lor.

Sultanii turci aveau, de obicei, 300 de  femei, 

iar gradele erau în ordine inversă decât la 

chinezi:  cele de rangul unul erau doar slujnice, 

cele de rangul doi se  culcasera o singură dat cu 

stăpânul, cele de rangul trei

 treceau frecvent prin patul acestuia și, în 

sfârșit, 

cele de rangul patru erau considerate 

„favorite”,ele dăruindu-i sultanului copii. De

sigur, dintre acestea cea mai apreciată era cea 

care îi oferea suveranului primul născut de 

stirpe bărbătească. Dacă micuțul devenea 

cândva, la rândul său, sultan, mama lui e

ra numită sultana „valide”, primind  puteri 

discreționare asupra întregului harem.

Odaliscele au inventat jocul de carti

Spre deosebire de femeile din haremurile turcești, care puteau fi și 

sclave sau prizoniere de război, împărații chinezi nu acceptau decât 

fete de rang înalt, provenite din rândurile aristocrației și beneficiind 

de o educație fără cusur. Femeile sultanilor primeau aceasta educație 

abia în harem, ele având dascăli eunuci care le învățau să scrie, să 

citească, să cânte la instrumente muzicale, si fiind inițiate în arta 

plăcerilor de către concubinele mai experimentate, în așa fel încât să 

știe cum să trezească simțurile sultanului. Ca o anecdotă, să adăugăm 

ca tot femeile din harem au fost cele care au inventat jocul de carți, 

probabil din plictiseală... Femeile care îi dăruiau fii sultanului aveau 

un statut social foarte ridicat. Ele primeau propriile apartamente, 

erau înconjurate de armate întregi de servitoare și eunuci și adunau 

averi fabuloase. La turci, ca și la chinezi, sultanul își alegea 

partenerele nu văzându-le direct, ci admirând tablourile acestora, 

pictate de artiștii de la curte. Abia după ce parcurgea o întreagă 

asemenea „expoziție”, sultanul era în măsură să decidă dacă o 

femeie merita sau nu să fie aleasă... 

     
     Recorduri incredibile
     
      Printre cele mai numeroase haremuri atestate ca 

atare, un loc fruntaș îl ocupă cel al șeicului arab 

Ghiyas-ud-Din Khilji, care a domnit în secolul XV. 

Până la varsta de 50 de ani, când a preluat tronul, la 

moartea tatălui său, acesta se dedicase exclusiv 

pasiunilor sale: vânătoarea și strângerea cât mai 

multor femei în harem. Dacă auzea despre existența 

vreunei fete frumoase, Ghiyas nu se lăsa până nu o 

cucerea, ori cu bani, ori cu forța armelor, 

declanșând adevarate războaie din această cauză. 

Regele Mongkut al Siamului (1804-1868) se putea 

lăuda și el cu 9000 de soții și concubine care locuiau 

într-un oraș special construit pentru ele, Nang Harm 

(Orașul femeilor cu văl). Înconjurată de ziduri 

puternice, așezarea nu găzduia decât femei și 

eunuci, orice bărbat în putere care îndrăznea să 

pătrundă acolo fiind ucis pe loc. Nu-i de mirare că, 

având o asemenea „bază de reproducție”, suveranul 

siamez a lăsat în urmă 66 de copii. Un alt campion 

în domeniu a fost hanul mongol Kublai (1215-1294), 

ce dispunea de 7000 de concubine, care erau 

înlocuite la fiecare doi ani de alte fete, tinere și 

proaspete .

Motivul existenței haremului se poate devea în istoria culturală otomană. Tradiția otomană se baza pe sclavele concubine și soțiile legale pentru reproducere. Sclavele concubine erau utilizate pentru reproducerea sexuală. Haremul demonstra caracterul patriarhal al puterii , puterea fiind transmisă ereditar , numai prin copiii de sex bărbătesc.Spre deosebire de soții , fiilor sclavelor concubine nu li se recunoștea vreun drept de moștenire . Pentru ca soțiile aveau interese în propriile familii , erau preferate concubinele , dacă bărbatul își putea permite una.Asta a condus la evoluția poziției concubinelor până la o forma egală de reproducere , dar fără să fie nevoie de căsătorie și fără teama trădării ca în cazul soțiilor.Femeile își exercitau rolul din harem și în cadrul propriei familii. Deși nu aveau bază legală de a avea vreo pretenție la putere, pe măsură ce creștea favoarea lor în ochii sultanului , pe atât creștea și rangul lor, oferindu-li-se titluri până la cel ”soldățesc” de Sultan, titlu ce reflecta puterea lor politică și legitimatea în cadrul familiei regale.

În sec. al-XVI-lea, și bărbații și femeile , membrii familiei imperiale primeau titlul de ”sultan”.Rolul concubinei regale favorite a început să scadă în sec. al-XVII-lea și titulatura s-a schimbat în ”Kadin” sau ”Haseki” care erau titluri rezervate pe vremuri pentru membrii mai puțin marcanți ai familiei regale.De aceea, numai regina mamă era numită ”sultan” (Valide Sultan). Asta arată puterea ei. Un bărbat poate avea un număr nelimitat de concubine sau odalisce, dar doar o singură mamă.

Multe din concubine și odaliscele haremului imperial erau printre cele mai frumoase femei din imperiu. Fete tinere de o frumusețe extraordinară erau trimise Curții imperiale , d multe ori ele reprezentau cadouri de la guvernatori. Cele mai multe erau caucaziene, georgiene și uzbekistaneze. Multe georgiene și caucaziene erau încurajate de familii să intre în harem ca sclave promițându-le o viață de lux.

Odaliscele erau la baza ierarhiei haremului și nu erau considerate îndeajuns de frumoase pentru a fi prezentate sultanului, dar cele care se distingeau prin frumusețe - ca potențiale concubine - erau totuși educate pentru a deveni talentate animatoare. 

Cea mai mare onoare pe care un sultan o putea arăta unui musafir era aceea de a-i prezenta o odaliscă care nu trecuse încă prin patul lui.

Concubinele erau ceea ce astăzi am numi ”o femeie de o noapte”. Ele puteau fi prezentate sultanului și , după o noapte, se putea să nu îl mai întâlnească niciodată , doar dacă rămâneau însărcinate și nășteau băieți. În acest caz deveneau ikbal (favorită). 

Ierarhia era , în general :

- odaliscă (virgină)

- concubină (o noapte)

- ikbal (favorită)

- kadin (”soție” favorită)

Eunucii erau parte integrantă din harem și femeile reprezentau doar 50 % din ierarhia haremului.Fiind considerați a fi ”mai puțin decât un bărbat”, prin urmare nu erau tentați de femei și rămâneau loiali doar sultanului.Eunucii erau castrați și deci nu reprezentau un pericol pentru sanctitatea haremului.

Conform tradiției musulmare, nici un bărbat nu avea voie să ridice ochii la vreuna din feeile haremului, deci era nevoie de cineva ”mai puțin decât un bărbat” să asigure securitatea. Eunucii erau prizonieri de război sau sclavi castrați la pubertate și condamnați la o viață de servitudine. 

Eunucii albi proveneau din zonele creștine din Caucazia, Georgia și Armenia. Mai erau aleși și din prizonierii luați din Ungaria, Slovenia și Germania.  

Eunucii negri erau capturați din Egipt, Abisinia  (Etiopia) și Sudan.Erau apoi transportați în piețele din Mecca, Medina, Beirut, , Izmir, Istanbul și de la Marea Mediterană.Toți eunucii erau castrați pe drumul spre piețe de către egiptenii creștini sau de evrei pentru că Islamul interzicea castrarea, dar nu și utilizarea sclavilor castrați.

Erau eunuci diferiți ;

Sandali sau ”rași curat” (Părțile private erau retezate dintr-o singură tăietură, apoi un tub subțire de lemn sau cositor era fixat în uretră, rana era cauterizată cu ulei încins apoi era culcat în bălegar.Dieta consta din lapte și , dacă nu era la pubertate, reușea să supraviețuiască).

Eunucii al căror penis era amputat : aceștia păstrau puterea de copulație și procreere, fără a avea ”mijloacele” necesare

Eunucii sau clasicii thlibias sau ”semivir”: cărora li se îndepărtau testiculel, în timp ce eunucii albi făceau parte mai mult din ultimile 2 categorii.

Eunucii negrii erau mai mulți din prima categorie, în timp ce eunucii albi făceau parte mai mult din celelalte 2 categorii. Din cauza lipsei organelor, eunucii negrii serveau în harem, în timp ce eunucii albi serveau mai mult în instituții guvernamentale (și departe de femei). La mărimea Imperiului Otoman, numărul eunucilor care serveau in Seraglio (palat) erau între 600-800.

Cei mai mulți soseau de la guvernatorii de provincii drept cadou. La sfârșitul perioadei de formare, li se atribuiau slujbe. Eunucii albi erau trimiși sub patronajul diverșilor oficiali guvernamentali sau chiar în serviciul Sultanului însuși la Topkapî.Cei negrii erau plasați în haremuri sub patronajul Kadinelor sau fiicelor ori surorilor sultanului. Șefii eunucilor negrii puteau servi și sub Kizlar Agha (master of the girls).

Kizlar Agha era al treilea rang de ofițer în imperiu, după sultan și marele vizir (Chief Minister). Era comandantul Corpului de Baltaci (halebardieri - parte din armata otomană). Poziția lui era de pașa (general) al celor 3 cozi (cozile făceau referință la coada de păun, cel mai mare număr de pene ce putea fi purtat era de 4 și numai sultanul putea avea așa ceva). Rangul îi permitea să se apropie de sultan oricând dorea, putea să fie mesager particular între sultan și Marele Vizir. Era legătura cea mai importantă între sultan și Valide Sultan. Kizlar Agha ducea noile odalisce în iatacul sultanului și era singurul bărbat care putea să intre în harem dacă ar fi existat vreo situație de urgență nocturnă. Datoria lui era să protejeze femeile, să aprovizioneze sau să cumpere ce era necesar odaliscelor pentru harem, să supravegheze felul în care se face promovarea în harem (în general, după moartea vreunei Kadîne de rang înalt) și a eunucilor.El era și martor la căsătoria sultanului , la ceremoniile de naștere și aranja toate ceremoniile și sărbătorile regale cum ar fi circumcizia, nunta și călătoriile de plăcere.

Deasemenea el aducea sentința in harem când vreuna din femei era acuzată de crimă, el lua femeile vinovate și le ducea călăului care le băga în sac și le arunca în Bosfor.

Șeful eunucilor albi (Kapi Agha) - era liderul serviciului intern (birocrația palatului) și șeful Școlii palatului (școala eunucilor albi) Mai era și ”păstrătorul porților” , șeful infirmeriei li maestrul de ceremonii al Seraglio. Kapi Agha controla toate mesajele, petițiile și documentele de Stat adresate sultanului și i se permitea să vorbească direct sultanului. În 1591 Murad al-III-lea transferă puterea de la eunucii albi la cei negri din cauza delapidărilor și crimelor abjecte prea numeroase, toate atribuite eunucilor albi (printre acuzații era și faptul că aveau o pretinsă intimitate cu femeile haremului). Pierderea competenței  Kapilor Agha a însemnat reducerea atribuțiilor la ceremonii (care implicau multe reduceri salariale) și reducerea venitului lor total.

La origine, Kapi Agha erau singuri eunuci care puteau vorbi cu sultanul direct și singuri, dar importanța lor a scăzut cu timpul. Valide Sultan și Kizlar Agha erau singurii care puteau cere audiență particulară sultanului. Din cauza posibilei neloialități, eunucii albi au început să aibe slujbe care să nu îi aducă în contact cu femeile din harem pentru că mulți suferiseră castrări incomplete (mai aveau încă penis).Numărul total de eunuci albi în Seraglio era între 300 și 900. În ultimii 600 ani puterea eunucilor negrii a crescut.Pe perioada Sultanatului Femeilor (Kadînlar Sultanati), eunucilor le-a crescut nivelul de acțiune politic vorbind prin a profita de copii sultanilor sau celor ce erau incompetenți mintal. Asta se întâmpla pe perioada întronării copiilor ca sultani ceea ce cauza instabilitate politică. Sultanii foarte tineri, adolescenți, erau ”ghidați” de regenți (Valide Sultan, Marele Vizir și alți suporteri ai reginei Valide). Kizlar Agha era complicele intimi și de valoare a lui Valide Sultan și a ale kadînelor.

Se spune că un factor important în declinul Imperiului Otoman l-a constituit haremul. Femeile erau din ce în ce mai numeroase, iar intrigile în cadrul haremului erau interminabile. Sultanul risipea sume enorme din visterie ca să mulțumească favoritele. Murat al II lea a avut 20 de fii si 27 de fiice de la soțiile și concubinele sale, ceea ce a dus la o luptă acerbă între moștenitori, pentru acapararea puterii.
Sultanii erau uneori rău sfatuiți de femeile haremului, ceea ce a dus la un regim de haos și corupție. Sultanul era "depărtat" de la îndatoririle pe care le avea în guvernarea statului, prin femei, vin și distracții. Fiecare dorea să obțină foloase de partea sa: țările vasale dăruiau femei tinere în speranța de a încheia tratate în favoarea lor, vizirii și înalții demnitari de la curte, atargeau atentia Sultanului de la treburile statului tot prin astfel de cadouri, Regina mamă nu lua întoteauna o bună decizie sau iși influienta fiul în dezavantajul acestuia și în avantajul nepotului favorit, etc.
Moartea prematură a ultimului Sultan și preluarea puterii de către fiul minor (condus de Regia mamă) a fost o catastrofă. Puterea Sultanului s-a diminuat considerabil, iar Imperiul cunoaște declinul , iar în 1877-1879 dispare.

Harem? Există și astăzi în lumea musulmană, unde prin lege, bărbatul poate avea patru soții legale și concubine nenumărate, cu condiția să le poata intreține. Unii gândesc că haremul este constituit spre plăcerea și binedispoziția continuă a bărbatului. De fapt este doar o "demonstrație de putere", o modalitate de a perpetua aceasta "putere" prin nașterea de moștenitori băieți. Este o modalitate de carism, pentru că în harem (deci în grija bărbatului, șeful familiei) intră și femeile bătrâne, văduvele din familie, surori și fiice. Este o modalitate a bărbatului de-a recunoaște rolul femeii în viață, este un mod de-a trai conform unei mentalități.